...Texture From
[link] Text Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi de Camil Petrescu...thanks Oana for this
Model: Me
Photographer: The phone
Txt: O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara de care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e un monodeism, voluntar la inceput, patologic dupa.
Permit clubului
sa adauge deviatia in galeria clubului...
`anmari has been spreading her infectious positivity throughout our community for over 6 years. Throughout this time Ana has been at the core of all things devious, passionately developing an eclectic gallery, helping organise devmeets, participating in chat events and also recently completed dedicating her time as a Community Volunteer. We are absolutely delighted to bestow the Deviousness Award for May 2013 to `anmari, congratulations! Read More
Sta.sh
primelor noastre priviri,
a încetat să-mi răsune
obsesiv,
mâna violonistului
destin,
m-a trântit
în groapa cu metafore...
Şi-am plutit aşa
în închisoarea noastră
din petale
de trandafiri,
ferindu-mă de spini,
agăţându-mă
până la sângerare,
de vise...
Era timpul
când îmi plăcea
să-mi mângâi inima de catifea,
de inima ta
de catifea,
până când,
fiinţa ta
de nori,
mi-a plouat minciuni
catifelate,
lesne de crezut.
Încercam
să nu-mi pese
ce se ascunde
sub tangoul
roşului catifelat
şi pur
al singurului sărut...
ce l-am crezut adevărat.
Rubinele
cu care
ne împodobeam
brazii
din crăciunurile
viselor noastre,
m-au făcut să cred
în marea bucurie,
de a dansa tangoul...
când ceasul
arunca săgeţi
de singurătate
în doi,
în noi,
mi-am spus că
nu-i adevărat...
marea de metafore
reuşise
să-mi inunde adevărul,
şi să-mi neruşineze dorinţele.
A fost suficient
să nu-ţi ascult
norii,
jumătate de anotimp,
un timp....
şi fără să ştiu
roşul mi-a murit definitiv...
imaginea aceasta mi-a amintit de o poezie pe care am simtit-o candva......
ma ierti daca te-am plictisit
incep sa cred care dreptate camil petrescu.
buna ilustrare.